Olga Stefan va citi la urmatoarea intalnire Nepotu’ lui Thoreau.

dystopia

mândria mea drogată cu umilinţă/injectată cu umilinţă
un bolnav căruia i se ia temperatura un bolnav care se zvârcoleşte într-un iureş de braţe
frigul de-acasă şi din patul abia aranjat pentru somnul de liliac al iubitului meu
-totul îmi ţine atenţia vie. totul îmi aminteşte de tine. şi tu de injecţia asta cu somnifere. şi tot aşa.
somnul e mai frumos atunci când îţi aduce aminte de moarte, ziceai

ca şi tine, sunt o rană pe pielea tăbăcită a femeilor deja purtate, deja trecute prin prea multe ape cu detergent şi prin prea multe feluri de praf – numele meu bisilabic numele meu ca un perete fals e tot, bucată cu bucată, tranşat dintr-o
înjurătură în şoaptă, la capătul zilei. să ştii- ce auzi aici nu e nimic. e doar pluş, o imitaţie de cauciuc, viermuială, pace, frigul promiţător. pace. nu inimi. nu sânge. nu intestine de păpuşă hrănită cu resturi de parastas. doar ea. aşa cum şi-ar dori s-o cunoşti.
pluş, cauciuc, pace, viermuială.

***
port ca pe o pernă sub haine senzaţia că te pot revedea că totul se repetă
amestecată cu restul de lume integră din amintirile mele boţite ca hainele second hand-
o anumită rochie pătată cu suc, o anumită cămaşă arsă într-un incendiu despre care nu vom afla niciodată nimic,
port ca pe o sarcină falsă olga veche amestecată cu olga ciudată şi perversă
cum se amestecă zahărul în cafeaua asta pe care o sorb încet. stinge muzica stinge tvul
promterul înghite ştiri şi stomacul meu se contractă
la ora asta toate obloanele se închid
şi toate corpurile se închiriază pentru formalităţi şi plăceri şi pentru carnagii.
pe mine nu mă aşteaptă nimeni acasă,
nicio haină de azi nu-mi prisoseşte.

*
mă desfăt cu tristeţea că rămâi totuşi un străin, că orice-ai face rămâi un străin/
că fiecare cuvânt al tău e marcat de asteriscuri imaginare/
că nu poţi obţine atenţie altfel
decât scrijelindu-ţi data naşterii şi data morţii pe cutia poştală
a cuiva drag/ şi vulnerabil
sau să vii aici să nu baţi la uşă
să aştepţi acolo demn, foarte demn, cu aceeaşi mândrie cu care îţi
cumperi siringi şi fiole de algocalimn, cu aceeaşi mândrie cu care
aştept să treacă timpul dintre un cheag de sânge scuipat
şi un altul absorbit/  dragostea a trecut prin inima mea sumbră
inima mea te zgâlţâie ca un tramvai/ gata gata să se dizloce
/ gata gata să nu mai suporte
greutăţile pe care le împingi înaintea ta ca dintr-un studio într-altul
decoruri pe roţi poticnite

*
între şinele noastre stau narcomani şi ochii lor compun perechi groase de lentile fumurii
gândul că nu te mai vreau e o notă de subsol şi un anunţ
pe cabina vatamanului/ cineva îmi şterge lacrimile cu dosul palmei
altcineva mă umple de monede ca pe o cutie a milei umblătoare
ţii minte- mai demult am montat
filtre de dezinfecţie/ pentru tine/numai pentru tine/
la intrarea în fiecare gaură de şoarece/ prin care m-aş putea strecura
înapoi în bittertimes/
şi ţii minte
am renovat faţada kitschoasă şi moale a  tuturor sentimentelor noastre / şi le-am răvăşit
ca pe aşternuturile între care te pierzi puţin câte puţin
ca pe un container
în care ai aruncat ceva de preţ
ca pe toate nimicurile
de care te ataşaseşi şi sub care dospeau lucrurile
cu adevărat importante/ oamenilor li se face milă acum de mine
şi fiecare strat de vopsea şterge un set de adunări imposibile

trucuri lavabile
muşcături negre ca venele invadate de lipitori.

()
vreau numai în preajma lor
care mă decojesc de pe faţa ta ca pe o mască

ca pe haina asta de recuzită
între faldurile căreia mă topesc de căldură – atâta căldură su-fle-teas-că/
şi
numai între zidurile care cresc sub mine/ impenetrabile/ sub straturi de mortar/
numai ca liant între digurile
de dincolo de pământul meu uscat/ unde toţi se duc dracului/ iar eu nu simt nimic/
iar pe mine nu mă zdruncină nimic/ numai în preajma celor care sparg clopote de sticlă
şi-a celor care stârnesc clopotele de alamă din corpul meu strâmt/ şi pe jumătate dărâmat
/ca pronaosul şi turla bisericii din parc/ mă mai pot simţi vie

*
integrez în imaginarul meu simplu, penibil de simplu şi de dulceag
toate edificiile astea proaspăt văruite  / mă vindec de gigantismul amintirilor tale
de oasele care cresc prea mult, prea lungi/ şi spectrele lor
se aşază cu un rând mai în faţă/ şi alte amintiri se suprapun ecranului
în care  vinovăţia mea rulează perfect
subtitrată
alunecoasă
-o rolă  lipită cu scotch- mă împingi ca pe un cărucior
mă iei de mână le iei şi pe altele de mână
altele mari, greoaie, boala, tumorile şi eu în loja din spate
cum
mă văd în radiografiile tale
ca pe un figurant la premiera unui film mut

my last dystopia (o să revii)

o să revii infirm şi flămând
o să revii o să revii o să revii

*
ultimele săptămâni legată cu chingi de casa asta şi prin piele
îmi ies toate mizeriile asumate, sunt un preş sub care ai strâns praful
tot praful din camera ta cu multe ţipete, acum mă dai la o parte,
şi iată.

gunoaiele de azi sunt lucrurile importante de mâine
mi-a zis mama, acum ea este un loc gol la concertul de aseară
când tot oraşul năduşit îşi strecura punguliţe cu siliciu sub pleoape şi
copiii de la orfelinat pocneau din degete, iar la gâtlejele lor
cineva legase capete de păpuşi. sparte. şi ochi din plastic
în loc de cruciuliţe. andra zicea nimic nu e mai bun decât un loc
suprapopulat, un oraş în care te pierzi.
andra era o linie pe imprimeul rochiilor de banchet cusute una de alta
fără corpuri reale care să le umple
ieşi în centru, poşta părăsită şi gara din care pleacă doar trenuri de jucărie înscriu un cerc
în jurul tău, ieşi până în centru,
îl împachetezi într-un şerveţel ca să-l duci acasă, ca să-l arăţi câinilor tăi, şi copiilor tăi
şi să le zici „e tot ce-a rămas de la ospăţ, fiţi fericiţi”.

*
iar tristeţea de când m-am simţit singură pentru prima oară
şi tristeţea de când am fost cu adevărat singură pentru prima dată erau chiar acolo cu mine, şi mă ţineau de mână şi mâinile lor miroseau a rahat
asta e ultima tristeţe, ultimul meu profil malformat, cu un creştet mai mic, inactiv,
ieşind din alt creştet,
am ştiut că de acolo unde mergem
ne vom întoarce aceleaşi, că oraşul stă pironit pe canapele
din care ies gândaci şi  bilete pe care ţi-ai scris numere de telefon
nu te va suna  nimeni, aici
toţi bărbaţii au acelaşi nume şi tu treci dintr-un pat într-altul
ca dintr-o rochie într-alta.
trupul tău se frânge uneori
sub picioarele mele, iar pătura devine o parte din carnea ta
cel mai greu mă despart de carnea ta ca de o rochie ce se sfâşie
din mers, pe corpul meu, din cauza lui cel mai greu mă despart de acele voastre
care mă fac imună la frumuseţe şi cearcăne
până când oboseala este un palton luat peste multe pullovere mâncate de molii-
dragostea mea cântecul meu seara în care
mă dor pe rând toate vaccinurile
cel împotriva tuberculozei, ca o muşcătură
celelalte pe care le ştiu, şi care abia se mai văd,
şi plapuma creşte deasupra mea ca o membrană slab vascularizată

*
mai e o săptămână şi se face anul de când dragostea şi-a înfipt alicele otrăvite
în grumazul strâmb al darlei. azi ea se opreşte pe retine şi pelicule abia developate.
şi se dizolvă în cafele. ultimul drog. ultimul, ultima dată.
mai e o săptămână şi ne gândim la ea,
sub cămăşile noastre din vâscoză şi in purtăm un fel de bandaje cusute direct pe piele.
simţim câini şi bărbaţi adulmecându-ne. ei vin uneori, se apleacă deasupra noastră. atât. vin. atât. la aniversări şi mai triste ca asta.

*
am rămas în locul ei, cu ochii îngropaţi sub farduri ca seminţele de iarbă
sub straturi viermănoase de pământ
molisol.

anul ăsta a trecut ca un frison înainte de boală
şi mă simt boţită sub pântecul unei darle fericite
mă simt ca o rochie din pânză de sac
pe care a luat-o o vreme
acum e lepădată pe spătarul scaunului tău
o să revii şi o s-o transformi într-un costum de stafie
şi vom fi fericiţi
ca atunci.
prima dată.

*
astăzi telefoanele tale vin ca dintr-un şir
de amintiri cu pântece pline de copii, unul va fi al tău, unul ar fi fost al tău
şi azi te puteai plimba fericit prin cluj cu altă fată
şi eu mă puteam simţi încă mai mică decât toate mobilele
şi m-aş fi urcat încă în pat ca într-un carusel cu care mă învârt
până ce stomacul mi se transformă într-o minge pe apă.

acasă, darla schimbă cearşafurile după fiecare împerechere
a părinţilor ei simt că şampania aia care le ţâşneşte din corpuri
ne năclăieşte pe toţi ne face să ne trezim cu coapseleun pic mai greu de dezlipit
şi pălmile mai moi mai adezive- plicuri în care trimiţi scrisori calomnioase
şi cântece e care nu le vom mai auzi nu le vom mai trăi n-am avea cum
şi darla simte la fel, iar între măsele îi luceşte o capsulă cu cianură.
sub jacheta din vinilin helanca din lycra maieul din bumbac
frumuseţea ei creşte ca o liană de care mă agăţ ca să intru peste tine,
să te găsesc într-o casă ticsită de bibelouri
şi fiecare bătaie a inimii mele să echivaleze cu un seism.

şi oasele ei sunt bibelouri antice.o să te găsesc îngropat
într-o femeie de porţelan.

*
o să revii şi mă simt fericită aici, până merg plină de fiori
şi de greaţă spre castel, până supravieţuiesc cu genunchii lipiţi de piept
şi aştept altă dragoste din placenta căreia să-mi trag seva, mă simt fericită.
dar tu nu vezi decât carnea care se stinge ca fiecare bec din casă
până la 5 dimineaţa, când trebuie să dorm pentru că ziua e îmbrăţişare
ziua e sexul umed al fiecărui vis pe care vrei să-l domini şi să-l supui
tu nu vezi decât buzele ciobite dinţii care mestecă cioburi fata atât de mică
încăt ai putea-o mânca. nu vezi decât bătrânele care plivesc şi seamănă flori
lângă sufletul meu
ca sarcofagul reactorului din cernobâl.
greoi, fisurat
nesigur

]]> http://www.nepotuluithoreau.eu/?feed=rss2&p=1 4